The Devil’s Double e o ficţiune despre grandomanie, despre despotism şi psihoza unui om care credea că totul i se cuvinte pentru că tatăl său conduce o țară. Filmul are substrat real, dar regizorul Lee Tamahori a optat pentru o poveste cu ritm de acţiune, umor şi mai puţină dramă. Din păcate faptele lui Udaf Hussein au fost atât de feroce încât o abordare mai dramatică, mai psihologică cred că ar fi fost mai potrivită. Cu toate acestea, The Devil’s Double e o producţie excelentă cu un Dominic Copper în zi de graţie, un film despre un răsfățat drogat cu un comportament medieval. Lumea din jurul lui Uday, fiul lui Sadam Hussein e violent, iar ţara construită de tatăl său e proprietate privată. Stăpânul şi fii săi iau ce vor, când vor şi dreptate există doar în viziunea lor. Orice act de împotrivire e trădare, iar trădarea se pedepseşte cu tortură şi moarte.
Revenind la firul epic, acesta se învârte în jurul lui Latif, fost soldat irakian, ajuns în palatul lui Udaf – acest Scarface asiatic după câteva misiuni pe front. Dornic de distracţie şi mai puţin de treburi politice, Udaf îl obligă de Latif să-i devină dublură pentru că diferenţele fizice dintre ei doi sunt insesizabile (şi cele existente sunt corectate de pricepuţii doctori germani). Neavând nicio cale de scăpare, Latif accept să intre în jocul lui Udaf, aşa că în scurt timp pătrunde într-o lume permisivă în care orice gest e firesc şi orice femeie poate fi a ta ca şi cum ar fi o păpuşă. Drogurile , împuşcăturile, violurile sunt din belşug, dar războiul aduce şi altfel de cadre.
Deşi s-a folosit de acelaşi actor pentru cele două personaje, Lee a reuşit să ascundă micile imperfecțiuni tehnice. Povestea nebuniilor de la palat, a lumii din afara acestuia, unde mulţi îi urăsc pe Hussein, dar le este prea frică să acţioneze te convinge cu uşurinţă, dar ceea ce străluceşte cu adevărat e antiteza dintre cele două personaje. Dialogurile, comportamentul, punerea în scenă e senzaţională. E ca şi cum ai urmări un nebun, un schizofrenic luptându-se cu cele două personalităţi ale sale. Una vrea să ucidă, să violeze tot ce prinde, iar alta vrea să fie raţională, să fie un conducător, un soldat capabil să-şi conducă armata, un amant, un soţ, un familist. Confruntările verbale şi fizice sunt antrenate, astfel că filmul e o mică plăcere.
Interpretarea e punctual forte, pentru că Dominic Copper se identifică foarte bine cu personajul. Uşurinţa cu care interpretează un nebun, un grandoman şi apoi calmul cu care interpretează un om bun, un adevărat conducător merită toate aprecierile. Fără el filmul nu ar fi fost la fel, iar ceilalţi actori deşi au roluri mic, îl completează foarte bine.
The Devil’s Double nu e un film despre Irak, e un film despre absolutism şi despre nebunia puterii. Minusurile filmului nu sunt multe, poate că povestea merită o abordare un pic mai dramatică, dar publicul a cred că a fost puţin speriat de un poster oficial total nereușit, care sugerează mai mult un film Indian, sau o manea românească cu Guţă în prim plan. Oricum vă sfătuiesc să treceţi peste acest defect şi să urmăriţi un film captivant.